Am auzit multe persoane care sustin ca o conditie sine qua non happy-end-ul pentru ca un film sa fie bun sau sa placa. Daca ne uitam la marile succese regizorale din ultimul timp observam ca situatia e una cu happy end, putine fiind exceptiile ca Titanic sau Gladiatorul si totusi... cel mai bun film al tuturor timpurilor, dupa cum sustin specialistii, "Pe aripile vantului", are un final trist si neterminat.
Doua ingrediente ce starnesc indigestia multor spectatori.
Dar, de ce ne plac mai mult filmele cu happy-end?
Un posibil argument ar fi acela ca filmul reprezinta un refugiu in fata realitatii vietii, iar cum in viata nu prea avem parte de happy-end-uri, macar in filme sa avem, nu!? Dar oare nu ne refulam in filme fiindca ne e frica ca sa ne traim propriile happy-end-uri. Oare reprezinta filmul un soi de second-life al marelui ecran in care traim prin intermediul actorilor, protejati fiind prin aceast modus vivendi de amagiri, deceptii sau alte efecte negative ale vietii. Deja prea multe intrebari si prea putin "life expectancy" pentru a avea timp sa gasim raspunsuri.
Mie imi plac filmele cat mai realiste, cu final trist sau cu unul incert. Numai asa scap de tentatia de a deveni un "refugiat de viata". Lipsa unui astfel de refugiu ma obliga sa traiesc, sa exist si sa incerc sa fiu fericit cautand
permanent happy-end-ul. Desi stiu ca in final o sa pierd razboiul cu viata, incetand a mai exista, deci o sa inchei ca si ceilalti muritori cu un final trist, chiar tragic, e important sa castigi macar cateva batalii pentru a nu fi uitat foarte repede.
